Ion Cristoiu: Politicieni români învaţă din istorie doar cum să fure cît mai bine – 60m.ro
Ion Cristoiu: S-au scris deja istorii ale culturii române, ale obiceiurilor, ale măreţelor victorii militare şi, mai puţin, ale umilitoarelor înfrîngeri. Nu s-a scris însă o istorie a corupţiei la români. De mirare o asemenea absenţă, în anii postdecembrişti, corupţia e o realitate evidentă.
S-au scris deja istorii ale culturii române, ale obiceiurilor tradiţionale, ale măreţelor victorii militare şi, mai puţin, ale umilitoarelor înfrîngeri. Nu s-a scris însă o istorie a corupţiei la români. De mirare o asemenea absenţă, dacă ne gîndim că, în anii postdecembrişti, corupţia e o realitate evidentă. De evidenţa pluralismului politic şi a libertăţii de gîndire.
Orice incursiune în istoria României corupte, a fascinantei şi eternei Românii, e un prilej de lecţie severă pentru politicienii de azi. Politicieni care învaţă din istorie doar cum să fure cît mai bine. Şi cît mai glorios cu putinţă.
Despre corupţia din ultimele decenii de destin românesc s-a discutat şi se discută atît de mult încît observatorul străin, mai puţin familiar cu drojdia noastră balcanică, ar putea crede că e un element definitoriu al democraţiei, alături de păcălelile electorale sistematice, de clătinarea sistemului de valori morale, de cultivarea prostului gust la scara întregii ţări, de adîncirea complexului de inferioritate faţă de Occidentul etern idealizat. Noile realităţi democratice s-au bucurat şi de ampla incursiune în trecutul naţional, pentru a le găsi rădăcinile şi, mai ales, modelele. Ar fi fost de aşteptat ca şi corupţia să fie dezbătută din perspectiva tradiţiilor româneşti pentru a-i dibui asemănările şi diferenţierile, prin raportare la epoci asemănătoare, poreclite eufemistic, de tranziţie.
De ce n-au fost aduse în dezbatere publică marile afaceri de corupţie care au marcat istoria patriei?
S-a manifestat mai întîi ceea ce am putea numi complexul anticomunist. Afacerile scandaloase din trecut au fost prezentate pe larg de propaganda anterioară la capitolul „putreziciuni ale regimurilor burgheze“: Afacerea Strousberg, Afacerea Tramvaielor, Afacerea Fokker, Afacerea Skoda. E drept, multe au fost ocolite cu prudenţă. Se găseau implicate în ele personaje legendare ale trecutului românesc: Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu. Ar fi fost riscant în anii socialismului real să se dezvăluie amestecul unor asemenea nume în afaceri de corupţie. Procedurile standard ale rescrierii Istoriei în interesul prezentului cereau portrete schematizate la maximum, în alb sau negru, simplist educative, excluzînd nuanţele. Cum să dezvălui, într-un asemenea context, că marele cărturar patriot Mihail Kogălniceanu era capabil de orice negustorie compromiţătoare, numai bani să aducă?! Dilema se manifestă devastator şi în alte domenii. În cultură, de exemplu.
Pentru întregul popor, transformat într-o şcoală elementară de cătun, prin obligaţia de a sta în bancă şi a învăţa pe de rost lecţiile de patriotism scrise pe tablă, ar fi fost un şoc să afle, la un moment dat, că nemuritorul Mihai Sadoveanu ajunsese cu negustoria morală pînă acolo încît să se lase mituit, în 1937, ca director al ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, cu şapte vagoane de lemne. Cu sau fără astfel de nuanţe, un lucru e sigur: în anii socialismului real,
