Andrei Marga, despre compromis și pacea durabilă: Cu decidenți nepregătiți, obsedați de propagandă nu se ajunge decât la perpetuarea conflictului – 60m.ro
Profesorul Andrei Marga publică un fragment din cel mai recent volum al său – „Stăpânirea complexității, în curs de apariție. Acesta se referă în special la ideea de pace și mijloacele prin care aceasta poate fi atinsă în contextul actual. „Problema cheie este de acum aducerea la masa discuțiilor realiste a forțelor legitimate democratic și a reprezentanților capabili să cuprindă realitatea în întregime, să elaboreze soluții responsabile și să oprească războiul. Orice fragmentare a perspectivei îndepărtează pacea. Cu decidenți nepregătiți, preocupați de înavuțire și obsedați de propagandă nu se ajunge decât la perpetuarea conflictului”, preciează Andrei Marga, în concluziile textului extras din volum. Nu lipsește nici o critică indirentă la președintele Ucrainei: „Se și observă astăzi că tocmai unii dintre cei care se proclamă promotori ai drepturilor omului interzic partide, controlează opiniile, încalcă drepturile minorităților și reiau vederi ale anilor treizeci!”.
Analiza lui Andrei Marga:
După multe decenii de pace, Europa cunoaște din nou războiul între state. Tema păcii redevine astfel actuală: Cum să se oprească războiul și oamenii să încheie pace? Un răspuns acum, în plină expansiune a conflictului actual, este mai mult decât util.
I se atribuie lui Leibniz constatarea că „pacea veșnică” este doar atunci când viața s-a stins. Dar punctul de plecare al reflecției asupra păcii relevant pentru noi, astăzi, se află în reflecțiile ce au urmat sângeroaselor războaie religioase încheiate în 1648. Prin Pacea Westfalică se instaura, desigur, suveranitatea statelor. Rămânea însă de lămurit cum este posibilă pacea. Răspunsul l-a dat abatele Saint Pierre (Pour rendre la paix perepetuelle en Europe, 1712) în imaginea pretențioasă a „păcii perpetue”. Jean Jacques Rousseau (Jugement sur le projet de paix perpetuelle, 1782) a lăudat preocuparea, dar s-a îndoit că suveranii vor renunța la prerogativele declanșării războiului.
Prin proclamațiile Revoluției franceze, pe scenă a urcat însă tematica drepturilor omului, încât Kant a reluat proiectul și l-a adus pe un triplu teren: al dreptului statului naţional, al dreptului internaţional şi al drepturilor omului (Zum Ewigen Frieden, 1795). El a dat proiectul juridic şi filosofic al lumii lipsite de războaie.
În pofida aparenţei utopice, acest proiect nu a rămas pe hârtie. Preşedintele Woodrow Wilson l-a pus în practică după Primul Război Mondial, organizând conlucrarea naţiunilor. Pe această cale s-a ajuns la Liga şi, mai târziu, la Organizaţia Naţiunilor Unite. Plecând de aici, la două sute de ani de la reflecția lui Kant, Jürgen Habermas (Kant’s Idee des ewigen Friedens – aus dem historischen Abstand betrachtet, 1995) a pus în lumină condiționarea ei istorică și a adus la zi abordarea păcii.
Cu certitudine, Kant a procedat realist în raport cu ce-i oferea epoca. El a observat că regulile rezultate din „asocierea” de state nu au forţă de obligare comparabilă cu dreptul dinăuntrul unui stat şi că „acordurile” între state presupun ceva de felul unui „permanent congres”. Cu aceasta, însă,
