The Guardian: Încă există o cale către independența Scoției – autonomia fiscală în raport cu Marea Britanie
Planul de independență al Scoției nu este împiedicat de plecarea Nicolei Sturgeon; ci ar putea fi avansat cu această ocazie, explică scriitorul și jurnalistul Simon Jenkins. Cei opt ani ca prim ministru au fost remarcabili, dar nu au reușit să aducă independența mai aproape de realitate. Întrebarea este dacă intransigența ei a amânat-o.
Sturgeon a făcut o eroare strategică după ce predecesorul ei Alex Salmond a pierdut referendumul pentru independență din 2014. Ea a presupus că carisma ei ar putea eroda rapid prezența de 55% pentru uniunea continuă cu Anglia și ar putea asigura o reluare victorioasă a sondajului. În ciuda succeselor sale electorale, ea nu a zguduit niciodată în mod serios acea majoritate. Tot ce putea face Sturgeon era să arunce o lozincă anti-engleză.
În 2014, Salmond a respins, în mod stupid, oferta lui David Cameron de a doua opțiune de referendum pentru așa-numitul „devo max”, o autonomie scoțiană îmbunătățită radical, scrie Simon Jenkins în The Guardian. Acest lucru ar fi trecut cu siguranță, sondajele indicând un sprijin de 66% în rândul alegătorilor scoțieni. Ar fi trebuit să înceapă o restructurare drastică a economiei scoțiene. Asta puțin ar fi pus o autonomie serioasă în domeniul plauzibilității.
Întrebarea este acum cât de departe ar putea un nou lider al SNP să ducă înainte o astfel de mișcare către o mai mare autonomie, eventual ajutat de lideri sensibili și deschisi la minte ai partidelor laburiste și conservatoare. Sturgeon și Salmond își doreau propria monedă, propria lor datorie, o graniță dură cu Anglia, apartenența la UE și fără arme ale Regatului Unit pe pământul scoțian. Aceasta a fost mai degrabă o fantezie, în timp ce ei nu s-au adresat elefantului din cameră – economia.
Privind peste Marea Irlandei, cu toții putem studia experiența Irlandei de la independența în urmă cu un secol, când sub dominația britanică era printre cele mai sărace națiuni din Europa. În funcție de definiție, astăzi este una dintre cele mai prospere. Dar Dublinului i-au trebuit 50 de ani de austeritate și durere – inclusiv un stat social slab – pentru a ajunge acolo. Abia în anii 1980 a atins indicatorii cheie de creștere.
Naționalismul aprig al lui Sturgeon le-a oferit alegătorilor o satisfacție emoțională. Ea conducea spitalele, școlile, căile ferate, legea și ordinea, în perioada crizei Covid. Sfera limitată de creștere a impozitelor pe venit a permis un pachet generos de sprijin pentru familie și școlarizare gratuită pentru studenți. Dar acest lucru nu a oferit poporului scoțian servicii vizibil mai bune și depindea în mare măsură de o subvenție anuală din partea Londrei.
Deficitul bugetar al Scoției în 2020-2021, de 22% din PIB, a fost printre cele mai mari din lumea occidentală, deși creșterea veniturilor din petrol și gaze l-a redus recent. Danemarca, o țară de dimensiuni similare, are un excedent de 4%. Grantul anual al guvernului britanic pentru Scoția, anunțat în octombrie anul trecut, a fost un record de 41 de miliarde de lire sterline.
