L-a mai văzut cineva pe trântorul de la Cotroceni? – 60m.ro
de Cătălin Avramescu
Cu riscul să vă plictisesc, trebuie să întreb: l-a mai văzut cineva pe Klaus Iohannis? Aşa, cam de o lună încoace. Am verificat pe site-ul Administraţiei Prezidenţiale, care are ceva numit „Agenda Preşedintelui”. În luna Mai omul a fost în America, preţ de două zile, pe 8 şi pe 9 Mai. Înainte de asta, nimic de la 26 Aprilie, când l-a primit la Cotroceni pe Vice-Preşedintele Turciei. De la 9 Mai pauză până pe 22 Mai, când Administraţia Prezidenţială anunţă că primul român… s-a plimbat prin Piatra Craiului. Nu este o glumă, verificaţi. După aceea iarăşi pauză.
Ştiu ce veţi spune: problema este cunoscută. Klaus Iohannis nu s-a ostenit niciodată prea tare de când a fost ales Preşedinte. Este drept că o vreme măcar a mimat un fel de activitate. Acum însă e clar că nici nu încearcă să salveze aparenţele. Dar este adevărat: nu este nimic nou aici.
Aici nu, dar în altă parte da. Ne apropiem de momentul în care Klaus Iohannis va trebui să îşi strângă creioanele şi să aranjeze scaunul pentru succesorul său la Cotroceni. Ieşirea din scenă este parte a piesei. Şi mă tem că semnele nu sunt bune.
Klaus Iohannis lasă în urmă o instituţie distrusă – a Preşedintelui României. Din 1990 încoace, Preşedintele României a fost o piesă-cheie în arhitectura instituţională a statului român. În cele trei mandate ale lui Ion Iliescu, Preşedintele devenise un fel de „factotum” al scenei politice. Consilierii Preşedintelui erau mai importanţi decât miniştrii din Guvern. În mandatele lui Traian Băsescu, funcţia de Preşedinte a fost, fără dubiu, importantă. Chiar şi în vremea lui Emil Constantinescu să fii Preşedinte a însemnat ceva.
Aş vrea să fiu bine înţeles. Nu discut aici despre persoana fizică numită Klaus Iohannis. Subiectul meu este strict instituţia Preşedintelui. Iată că după 10 ani Preşedintele României are 0 (zero) realizări. Mai puţine decât un primar de sector.
Sunt trei feluri în care Constituţia poate fi schimbată. Primul fel este acela al revizuirii „pe hârtie”. Aici ne-am asigurat. Textul Constituţiei autoritare din 1991 nu a fost revizuit decât o sigură dată, în 2003, într-un referendum la care s-au oferit premii extrase la tombolă în supermarketuri. Al doilea fel este al impunerii unor interpretări diferite a prevederilor constituţionale. Şi aici ne-am „aranjat”. Curtea Constituţională a avut grijă să transforme România într-o ţară în care hoţii au mai multe drepturi decât păgubiţii.
Al treilea fel este mai greu de descris în câteva cuvinte. Să spunem că este vorba de „cultura politică” ce asigură contextul. Funcţionarea oricărei instituţii, inclusiv aceea prezidenţială, presupune un univers de valori, un anumit stil politic, seturi de aşteptări şi – eventual – de iluzii.
Era o vreme când un interviu sau o declaraţie a Preşedintelui făcea o diferenţă – în bine sau în rău. Oamenii luau aminte, chiar dacă în speţa respectivă Preşedintele nu avea pârghii instituţionale pentru a interveni direct.
Acum însă Preşedintele a tras după el,
