Ionuț Cristache: Să ne fie rușine! Căci lui cu siguranță nu-i este! – 60m.ro
În urmă cu 4 luni, pe 12 martie, Președintele Klaus Iohannis, într-un nefiresc puseu de hărnicie a ieșit public și și-a anunțat candidatura pentru conducerea NATO. Ceea ce până atunci era doar un titlu de gazetă occidentală (cu parfum de SIE), de la acel moment a devenit o miză diplomatică pentru România, după cum singur declara Klaus Iohannis: „Îmi asum această candidatură în numele României cu toată responsabilitatea, iar această decizie are la bază performanța României, experiența acumulată pe parcursul celor două mandate de Președinte al României, înțelegerea profundă a provocărilor cu care se confruntă NATO, Europa, și în special regiunea noastră, și angajamentul meu ferm față de valorile și obiectivele fundamentale ale NATO.”
Cu un meniu de intenții subțire, fără să se consulte cu nimeni, fără un mandat clar din partea nimănui, președintele a angajat România într-o aventură diplomatică care a amuțit pe toată lumea!
Anunța nici mai mult nici mai puțin reforma NATO:
„NATO are nevoie, la rândul său, de o reînnoire a perspectivei asupra misiunii sale.”
Și astfel, Klaus Iohannis s-a autoproclamat garantul reînnoirii. Cu acest gând măreț în minte a decolat spre SUA. După o bilaterală cât o pauză de publicitate cu președintele Biden (deși SUA anunțaseră deja că-l susțin pe Rutte, alături de Franța și Germania) al nostru, cu încăpățânarea-i deja proverbială, îi dădea înainte și declara pe pământ american:
„Şi acest punct a fost atins (al candidaturii pentru funcția de secretar general al NATO, n.red) şi împreună am decis să continuăm dialogul”.
Una dintre condițiile de continuare a dialogului părea că are și un preț. Cam de 1 miliard de dolari. Cedarea unui sistem Patriot Ucrainei. Iohannis s-a mulțumit atunci să ne spună că se va întoarce în țară și va convoca o ședința CSAT pentru asta! Doar că nu a fost așa. De întors s-a întors, dar nu a convocat nimic. A tărăgănat cât a putut. Sub o aparentă procastinare, explicată natural și de lenea specifică personajului, a lăsat timpul să treacă și norii negri să se adune asupra imaginii României. Fără aliați de calibru, România părea că plutește în derivă, prin apele diplomației. Titluri din ce în ce mai alarmiste apăreau în presă occidentală și presiuni din ce în ce mai directe pentru retragerea unei candidaturi evident sortită eșecului. Toată lumea vedea penibilul, mai puțin penibilul de la Cotroceni.
Dar, în lipsa lui de tact, Klaus Iohannis a mai făcut ceva în dauna României. A băgat cele două probleme diferite, una de interes național, cealaltă de interes personal, sub aceeași cupolă instituțională a CSAT-ului. Asta alimentează consistent ideea că după întoarcerea din SUA nu a făcut nimic altceva decât să negocieze cedarea sistemului Patriot în schimbul unor favoruri personale. Ce altă explicație să găsești pentru lentoarea în luarea unei decizii, la solicitarea partenerului strategic? Și-n această lungă lună de tăcere, nu poți să nu te întrebi, a pulverizat Iohannis relații esențiale pentru noi? A șantajat Iohannis parteneri strategi în disperarea de a-și asigura un exit din țara asta?
