AUR intră în politica mare! Stabilitatea proclamată de PSD și PNL riscă să genereze instabilitate – 60m.ro
Motivul principal invocat public acum aproape 3 ani pentru formarea coaliției politice guvernamentale actuale a fost nevoia de stabilitate a României în contextul ruperii coaliției anterioare și necesității de reforme ample.
Mesajul a fost reluat regulat ulterior, inclusiv în cadrul recentei campanii electorale, războiul din Ucraina fiind adăugat și el (pe bună dreptate) la factorii ce reclamă un maxim de unitate internă la noi.
Lucian Bondoc
Spre deosebire de situația inițială, când venise în contradicție cu angajamentele politice ale principalelor partide din campania electorală anterioară, în prezent, coaliția pare puternic validată și de votul românilor la alegerile europarlamentare și locale de acum 2 săptămâni.
Rezultatele alegerilor de anul acesta de până acum riscă, însă, să fie înșelătoare atât pe partea de cauze, cât și în privința păcii sociale și curenților structurali din România de termen destul de scurt, inclusiv între membrii coaliției – dacă nu se modifică unele abordări macro.
În acest sens, este important de înțeles că:
1. De peste 20 de ani, partidele politice din România nu mai sunt obișnuite să guverneze în coaliții cu o majoritate largă, în care să adapteze rezonabil alocarea resurselor la majorități mai mari.
Astfel, în afara scurtei faze USL (de sub 2 ani și cu un control al puterii totale semnificativ mai redus), de obicei, PSD sau PNL (sau PDL până la momentul fuziunii cu PNL) se aliau cu unul sau două partide mai mici pentru a ajunge la puțin peste 50% în Parlament și în majoritatea consiliilor locale și județene.
Aceasta însemna că puțin peste 50% din parlamentarii, consilierii locali și consilierii județeni ai României asigurau controlul asupra alocării/folosirii a aproximativ 85-90% din resursele publice totale (restul depinzând de majorități alternative în unele localități sau județe).
Pentru că fiecare partid din România are – în diverse ponderi – pe lângă segmente de bună calitate, și segmente ce abordează resursele statului în stil fanariot, porțiunile din resursele statului care erau rispite sau furate se traduceau printr-o medie procentuală relativ stabilă pe cap de „fanariot”.
Nu era ceva care să sară în ochi ca atare, dar, din punct de vedere logic, din momentul în care s-a creat o coaliție în Parlament și în foarte multe consilii locale și județene cu un procent semnificativ mai mare decât 50%, România intra într-un risc structural să fie afectată pe partea de resurse irosite dacă:
- nu reducea ponderea segmentelor de tip fanariot din partide;
- nu reducea media de resurse risipite pe cap de „fanariot”; sau
- nu beneficia de o guvernare atât de bună încât să crească economia României suficient pentru ca păstrarea mediei pe cap de „fanariot” să dea un rezultat final agregat similar ca procent din resursele publice totale cu procentul inițial.
Toate alternativele de mai sus – care ar fi permis contracararea riscului structural de mai sus – erau, clar, fezabile, dar, din păcate, nu s-au întâmplat până acum în vreun grad care să facă diferența.
