România merge pe drumul Ucrainei – drumul pierzaniei – 60m.ro
Vicepreședintele SUA, domnul J.D. Vance, în discursul său deja celebru de la Munchen, a spus că parteneriatele strategice nu sunt posibile decât între părți care împărtășesc aceleași valori și, în primul rând, au adoptat democrația ca mod de organizare politică a societății.
Această afirmație este cu mult mai importantă decât tot ceea ce se leagă de războiul din Ucraina, dar are și o legătură intimă cu acesta. De ce?
În primul rând, pentru că orice cooperare strategică – adică pe termen lung, cu obiective de importanță vitală, care angajează destinul istoric al fiecărui partener – trebuie să aibă obligatoriu la bază congruența intereselor strategice; interese care sunt expresia esențializată a identității naționale, circumscrisă de valorile care determină acea identitate și din care aceasta se extrage. Valorile respective se regăsesc în modul de a gândi și a trăi al membrilor națiunii, în viziunea lor despre lume și viață, în aspirațiile lor și în îngrijorările lor, în percepția lor asupra nevoii de securitate și în definiția specifică a respectivei securități. Dacă această congruență nu există, cu izvoarele ei de adâncime și temeliile ei durabile, nici parteneriatul nu poate exista sau este doar pasager și efemer, provizoriu și iluzoriu.
Iată de ce, de mai mulți ani, am atras atenția, inclusiv în calitate de inițiator al parteneriatului strategic dintre România și SUA, că acesta și-a pierdut sau este pe cale de a-și pierde fundamentul, în condițiile în care politica României nu mai coincidea cu identitatea culturală a românilor, iar interesele strategice reale ale națiunii române se îndepărtau de cele declarate și invalidate popular, pentru a satisface obiectivele unei puteri care nu mai era cea a Americii, ci a unei oligarhii oculte având în administrația americană brațul înarmat al unui globalism revoluționar neo-marxist. Atât timp cât lanțul de cauzalitate intern, a cărei ultimă verigă era cea a intereselor strategice reale, se rupsese, legătura partenerială externă nu mai putea funcționa. Pentru salvarea sau reabilitarea unei asemenea legături, toate părțile trebuie să revină la ordinea politică internă națională care a definit democrația și i-a conferit funcționalitate.
În al doilea rând, fără să o spună direct, vicepreședintele SUA a făcut aluzie la conceptul „securității democratice”. Nu reiau aici demonstrația, dar îi voi repeta enunțul concluziv: democrațiile nu se războiesc între ele, se înarmează numai pentru a evita războiul și intră în război numai atunci când sunt atacate și nu există o altă cale de a evita confruntarea militară. Un stat care pledează pentru război dovedește o carență democratică gravă. Cum securitatea este indivizibilă, orice politică favorabilă războiului nu pune în pericol numai securitatea celui împotriva căruia este îndreptată, ci și pe a celui care promovează războiul.
Belicismul american este expresia deficitului democratic american. Susținerea acestui belicism de către hegemonii UE și sateliții acestora (precum România) reflectă un deficit de democrație similar. Din acesta decurge insecuritatea tuturor: a țintelor războiului și a perpetuatorilor lui. Actuala administrație americană, cel puțin declarativ, s-a angajat să restaureze democrația internă în SUA și să renunțe la război în afară.
