Andrei Marga: De la „stat mafiot”, am trecut la „stat eşuat”, iar acum avem o preşedinţie de tip „african” – 60m.ro
„Se spune deseori că „de treizeci și cinci de ani în România nu s-a făcut nimic”. Afirmația ține de o retorică de înțeles, dar nu este adevărată. Desigur, nimeni nu poate tăgădui că uneori nu s-a făcut ceea ce era nevoie și multe s-au făcut rău. Aș menționa acum doar că, așa cum atestă chiar fapte de sub ochii celor de azi, nicio țară europeană nu a lăsat să se facă înăuntrul ei „dreptate” atât de abuziv, fără cultura dreptului. Niciuna nu și-a lăsat instituțiile să fie atât de colonizate de prădători. Nu-i de mirare că, în trei decenii și jumătate, au prins maladii care strivesc inițiativele. Este vorba de luarea aparenței ca adevăr și a improvizației ca rezolvare, de răsturnarea ierarhiei valorilor, de nepotism și corupție ca niciodată și de expansiunea „minciunii ca a doua natură a unor inși”, semnalată lumii chiar de învățați români”, scrie, în Cotidianul, profesorul Andrei Marga.
„Sunt adevăruri evidente, cu care oricare cetățean are de a face. Până și într-o criză cu indicatori fără precedent în România, ca cea din zilele noastre, preocuparea celor care au pus mâna pe decizii este mai degrabă de a-i izola pe concetățenii de altă părere decât de a depăși dificultățile. Dincolo de „tăieri”, „controale”, dispute oarbe și alte măsuri de pe o zi pe alta, nu se vede la decidenți capacitate de a concepe dezvoltări.
Pași înainte
Nu am fi însă realiști dacă nu am spune că în ultimii treizeci și cinci de ani s-au făcut pași înainte în istoria României. Sunt certitudini, de pildă, adoptarea Constituției (1992) democratice, cu drepturi și libertăți fundamentale pentru individ și cetățean, pluralism politic, tripartiție a puterilor în stat, stat de drept democratic, cu toate implicațiile acestor prevederi; acordul forțelor politice în ceea ce privește integrarea euroatlantică a țării (1995); obținerea promisiunii de invitare a României să adere la NATO (1996); invitarea României la integrare în Europa unită (1999); reforme (autonomie locală, turism, comunicații, educație, mediu, etc.) prin care s-au modernizat domenii și s-au închis capitole de negociere cu autorități europene, iar viața României a fost pusă pe direcția sincronizării la care au aspirat patrioții ei.
Că pașii au fost uneori rău gestionați, că unele reforme au fost amputate, că guvernările recente au închis perspectivele, sunt alte chestiuni. Ele ar trebui discutate cu autorii lor.
Direcția nu este însă totul. Unii dintre acești pași s-au făcut cu lacune de care au profitat aventurieri (A. Marga, Justiția și valorile, Meteor Press, București, 2020). De pildă, în Constituția României au rămas insuficient circumscrise puterile prezidențiale. Faptul a permis unor impostori să abuzeze, trecând statul de la regim semiprezidențial, la o dictatură penibilă, fără analog în Europa. Prea puțin fixată în termeni, tripartiția puterilor a devenit vorbă fără acoperire. S-au pus o sumedenie de desemnări sub semnătura „președintelui”, dar acesta a înțeles că el desemnează și s-a creat astfel șirul abuzurilor fără sfârșit, de sus până jos.
