Alexandru Tănase: Unirea. Falsificarea preferințelor sau de ce adevărul Maiei Sandu deranjează – 60m.ro
Evenimentul central al începutului de an în politica internă a Republicii Moldova a fost conferința de presă a președintei Maia Sandu. Anunțată cu zece zile înainte, ea nu putea fi tratată ca un simplu exercițiu de comunicare: într-o regiune în care realitatea se schimbă de la o săptămână la alta, tăcerea devine politică, iar ambiguitatea — vulnerabilitate. În mod firesc, publicul a așteptat un diagnostic și o direcție: unde suntem, ce riscuri avem și ce plan există pentru a nu rămâne spectatori într-o lume care nu mai are răbdare cu ezitanții.
Unul din punctele care au atras, în mod firesc, atenția publică a fost cel legat de poziția președintei în eventualitatea unui referendum privind Unirea cu România, formulată într-un dialog cu jurnaliști britanici:
„Dacă am avea un referendum, aș vota pentru reunirea cu România. De ce? Pentru că vedem ce se întâmplă în jur. Pentru o țară mică precum Republica Moldova este greu să supraviețuiască, în special sub presiunea Rusiei, ca țară democratică și suverană.”
Declarația nu a rămas fără ecou. Intervalul dintre apariția ei în presa internațională și conferința de presă de la început de an a fost marcat de o succesiune de reacții prudente, corective și, pe alocuri, vizibil defensive. Fără a o contesta deschis, mediul politic a părut mai degrabă preocupat să-i diminueze semnificația decât să o asume ca punct de plecare pentru o dezbatere reală. Reflexul dominant nu a fost clarificarea, ci amortizarea; nu confruntarea ideilor, ci estomparea lor.
La București, această atitudine s-a manifestat într-o formă aproape previzibilă: o reacție lașă și lipsită de viziune, camuflată cu formule de prudență și protocol – un fel de „neutralitate” de circumstanță. Totul părea construit în jurul speranței că „glonțul” va trece pe lângă tâmpla clasei politice românești fără a o obliga să ia o poziție clară. Din păcate, acesta este nivelul la care a ajuns, după mai bine de trei decenii de libertate, reflexul strategic al clasei politice de la București în raport cu Republica Moldova.
La Chișinău, însă, nu a fost vorba doar despre prudență, ci despre o veritabilă substituire de subiect. Mesajul președintei — care plasa Unirea în registrul opțiunilor de protecție și reziliență, nu al retoricii simbolice — a fost împins deliberat în afara cadrului real și înlocuit cu o discuție comodă despre mecanica unui referendum pe care, de fapt, nimeni nu intenționa să-l anunțe. În loc să fie analizată temelia afirmației („o țară mică supraviețuiește greu sub presiunea Rusiei”), dezbaterea a fost deviată spre probabilitatea succesului unui ipotetic referendum („moldovenii nu ar sprijini Unirea”), ca și cum miza ar fi fost aritmetica sondajelor, nu supraviețuirea noastră ca popor și ca democrație.
Despre sprijinul real pentru Reunificarea celor două state românești vom vorbi mai jos. Deocamdată, merită observat mecanismul: când un mesaj devine incomod prin importanța lui, el este reîmpachetat în procedură, redus la „nu e momentul”, „nu există majoritate” și „nu e pe agendă”. Așa se golește de conținut o declarație politică: nu prin contrazicere,
