Suveranismul rezonabil: planta politică pe care România n-a reușit niciodată s-o cultive – 60m.ro
Acum vreo 25 de ani, într-o discuție despre naționalism, Bogdan Teodorescu făcea o observație care, la vremea respectivă, părea mai degrabă teoretică, aproape academică: cine va ști să ocupe polul naționalist în mod competent, nu doar ca pretext de acces la privilegii parlamentare, are șanse reale să guverneze România. Nu să intre la guvernare pe ușa din dos, nu să fie balama sau decor, ci să guverneze efectiv.
Privind România de azi, e greu să nu recunoști că diagnosticul a fost corect. Mai mult: e înspăimântător de actual.
Doar că între timp, spațiul acesta — pe care îl putem numi, cu o oarecare precauție, suveranist — a fost ocupat aproape exclusiv de personaje și curente care confundă suveranitatea cu isteria, patriotismul cu conspirația și interesul național cu slugărnicia față de un „tătuc” extern, fie el de la Răsărit sau de peste Atlantic.
De ce există cerere pentru suveranism în România
Să pornim de la un adevăr simplu, pe care mulți se feresc să-l spună clar: electoratul românesc vrea schimbare cu orice preț. Nu reformă incrementală, nu nuanțe, nu explicații tehnice. Vrea revanșă. Vrea să simtă că „i-a tras-o Sistemului”.
Această dorință nu vine din neant. Vine din:
- frustrarea acumulată în decenii de promisiuni reciclate;
- percepția (adesea corectă) că deciziile mari se iau în afara României;
- sentimentul că statul funcționează pentru sine, nu pentru cetățean;
- prăpastia dintre discursul oficial și realitatea zilnică.
În acest context, suveranismul apare ca o reacție firească, nu ca o anomalie. Problema României nu e că există această cerere. Problema e oferta.
Suveranismul de carton: zgomotos, incompetent, periculos
Ceea ce vedem azi în România sub eticheta de „suveranism” este, în mare parte, un amestec toxic de:
- resentiment social;
- analfabetism economic;
- misticism politic;
- fascinație pentru lideri autoritari străini;
- marketing agresiv pe TikTok.
Georgică, Șoșo, slujnicuța de la POT și alți sateliți nu propun un proiect de țară. Propun o stare de spirit. Una isterică, revanșardă, primitivă politic. Nu construiesc nimic. Doar canalizează furia.
Aici apare marea confuzie: nu orice discurs anti-Sistem este suveranist. De cele mai multe ori, este doar anti-instituțional, adică distructiv. Iar distrugerea instituțiilor slabe nu produce automat instituții puternice. Produce haos.
Ce ar însemna, de fapt, un suveranism rezonabil
Dacă l-am dezbrăca de zgomot, suveranismul rezonabil ar însemna ceva foarte puțin spectaculos, dar profund:
Capacitatea statului român de a lua decizii informate, în interes propriu, în interiorul alianțelor din care face parte.
Atât. Nimic mai mult. Nimic mai puțin.
Un suveranism matur NU înseamnă:
- ieșirea din UE;
- ieșirea din NATO;
- refuzul investițiilor străine;
- izolarea economică;
- delir geopolitic.
Dimpotrivă.
Cum ar arăta, concret, această „plantă politică”
- Suveranism economic, nu suveranism de stadion
Un suveranism rezonabil ar începe cu o întrebare simplă: ce interese economice vrem să apărăm?
