Sindromul Stockholm: de la Traian Băsescu la Klaus Iohannis și Nicușor Dan – 60m.ro
de Bogdan Ion-Jelea
Un reputat profesor, analist politic, dar și vechi amic, îmi argumenta acum vreo 12-14 ani, într-o conversație privată, la apogeul „sistemului ticăloșit” patronat de Traian Băsescu, faptul că procurorii nu ar trebui să ancheteze decizii guvernamentale sau politicieni, că singura responsabilitate a celor din urmă este cea electorală, iar sancțiunea o primesc la vot, că este un atac la democrație, la separația puterilor, dar și un demers periculos pentru echilibrul social.
Doar câțiva ani mai târziu, același universitar pleda pentru contrariu, susținând că abuzurile din „justiție” sunt doar colaterale, iar implicarea parchetelor în politică e legitimă și necesară. Nu am idee dacă se schimbase ceva între timp în viața omului, cert e că și schimbarea de poziție tot în privat mi-o enunțase, fără altă miză decât un dialog prietenesc. Atunci mi-am amintit de Sindromul Stockholm, care descrie atașamentul sau simpatia dezvoltate de către victimă față de agresor. Psihologii spun că uneori victima ajunge chiar să se identifice cu acesta din urmă, ca mecanism defensiv.
Recent, rememorând episoadele evocate și definiția, am realizat că ele sunt perfect aplicabile la nivelul întregii noastre țări, măcar la capitolul electoral, când am alăturat o evoluție similară în aprecierea publicului. Oameni care îi slăveau pe Băsescu și Iohannis au ajuns, la finalul mandatelor prezidențiale ale acestora, să îi ironizeze, critice sau chiar deteste. Nu pentru că vreunul din ei ar fi dezamăgit cu ceva. Nici nu aveau cu ce. Pe parcursul celor 10 ani, fiecare a făcut același lucru în fiecare zi: primul și-a promovat camarila și a băgat adversarii politici la pușcărie, iar al doilea s-a plimbat, a schiat și a jucat golf. Totuși, în ambele cazuri, a existat un punct de inflexiune specific Sindromului Stockholm: momentul realegerii. Băsescu scăzuse grav în încredere după primii doi ani de mandat, însă a reușit reactivarea cu prilejul suspendării; chiar și așa, cu ajutorul celor 20 de voturi pe secundă de la Paris, a obținut un al doilea mandat.
Dincolo de „suspiciunile rezonabile” de fraudă, în caz că ea a existat, a fost de două sute de mii de voturi, nu de două milioane. Semn că un uriaș număr de români, deși dezamăgiți sau chiar revoltați, i-au dat încrederea. Scenariul s-a repetat și la Klaus Iohannis: val de simpatie după victoria împotriva lui Ponta în 2014, urmat de un declin rapid al favorabilității, ajutat și de „guvernul meu” Cioloș – dovada scorul PSD din 2016, apoi un blat pentru asigurarea unui adversar facil în 2019, pentru al doilea mandat. Românii au votat „deșteptul”. Acum se plâng. Exponențial în ambele situații a fost electoratul bucureștean. Care a fost și cel mai vehement împotriva celor doi pe finalul mandatelor. Care electorat nu se dezminte nici la locale.
Dacă de la rezultatul prezidențialelor nu te aștepți să ai neapărat o viață mai bună în sfera imediată, zilnică, să alegi pentru a doua oară, consecutiv, o catastrofă administrativă, nu poate fi decât Sindromul Stockholm.
