Gheorghe Piperea (AUR): Mizerabilii – 60m.ro
În ziua de Crăciun am stat acasă, cu familia. Ne-am uitat împreună la o ecranizare americană destul de veche (1997) după romanul Mizerabilii, de Victor Hugo.
Un film bun, cum nu se prea mai face azi, cu Liam Neeson (Jean Valjean), Uma Thurman (Fantine), Jeffrey Rush (Javert) și Clare Danes (Cosette).
Mulți au văzut măcar una dintre nenumăratele ecranizări ale romanului, iar unii au citit chiar cartea, deci subiectul este oarecum cunoscut. Știți, desigur, și de puștiul revoluționar din Paris, Gavroche, care a fost evocat după Revoluția din 1989, căci părea identic cu acel copil român care și-a făcut acea poză iconică cu steagul României liberate de sub dictatura comunistă.
De altfel, multe paralele cu această poveste s-au putut face, căci este vorba de o revoluție română care se întâmpla la 200 de ani de la revoluția din Franța, iar în carte și în filme este vorba de o altă revoluție, cea din 1830, din Paris.
Am citit acea carte, Mizerabilii, pentru prima dată, în anii de liceu. Atunci mi-au atras atenția drama lui Jean Valjean și tragedia lui Fantine, oameni simpli care, trecând prin evenimente și conjuncturi extraordinare, ajung să își depășească destinul alegând să fie buni. Oameni simpli ca cei din neamul meu. Oameni simpli care, căutând dreptatea, cu credință în Dumnezeu și străduință pentru familie, ajung să fie noduri importante și solide pe lângă care se țese plasa pe care se sprijină lumea întreagă.
Azi e mult mai mult decât atât. Resimt un fel de circularitate a istoriei, ca și când lumea nu a învățat și nu a evoluat cu nimic, nici față de anii 1810 – 1830, când se derulează povestea lui Victor Hugo, nici față de 1989, anul Revoluției române.
Lumea de după revoluția franceză, de după nebunia imperială și militaristă a lui Napoleon și din timpul restaurației monarhice franceze este, în linii mari, similară lumii noastre, de azi, o lume a excepționalismului economic și juridic generat de crize naturale sau artificial create, a nebuniei războinice și a restaurației totalitar – legaliste.
Amândouă aceste lumi sunt dominate de neo-feudali, pentru care sunt create (și apărate cu tunuri și gloanțe și copite de cai care calcă literalmente pe cap oamenii simpli care își cer drepturile și libertățile) toate privilegiile, iar pentru oamenii de rând și pentru „pleava societății” se inventează toate restricțiile, toate sancțiunile represive și toată penuria de resurse și de mijloace de trai, menite a „justifica” sărăcia, foametea și frigul în care se afundă tot mai mulți.
Atât Jean Valjean, cât și Fantine, sunt oameni săraci și înfometați care, din necesitate, comit fapte penale minore (furtul unei pâini dintr-o vitrină din Paris în cazul lui, vânzarea de nevoie a propriului corp, în cazul ei).
Fantine este condamnată moral chiar de comunitatea sa. Fiindcă avea un copil din flori (Cosette), era un exemplu rău pentru celelalte femei tinere din fabrica primarului din Videau (primar care era, de fapt,
