Cornel Nistorescu: Dezastrul de la Sulina – 60m.ro
La ora la care citiți aceste rînduri ar trebui să mai fiu în Zona Liberă de la Sulina, pe un maidan pe care a fost împins un festival dedicat celebrului oraș. Probabil că Vița de Vie și Loredana Groza și ceilalți care au cîntat și-ar fi terminat concertele și eu aș fi rămas pe gînduri. Dar am zis nu. Nu și nu! Și am făcut cale întoarsă.
– Oi fi căzut cumva de fraier și am participat la o minciună politică grosolană? Adică aș fi aplaudat cîntece umflînd în felul meu starea de bucurie adusă orașului de un eveniment, care stare a fost oricum pasageră, mincinoasă și o formă de păcălit cetățenii Sulinei. Aș fi luat un taxi, aș fi moțăit în el vreo 10 kilomteri (una dintre afacerile principale din Sulina) pînă la cealaltă margine de oraș unde aș fi poposit la pensiunea de 50 de euro pe noapte și m-aș fi tot întrebat:
– Am fost la o păcăleală pentru orașul Sulina sau la o încercare de stopare a dezastrului?
Ca să aveți un răspuns complet ar trebui să știți că în urmă cu o jumătate de secol, zîmbind fericit că termin facultatea, am luat o repartiție oficială la Liceul din Sulina. Erau două posturi libere de profesor de limba și literatura română, știam că nu voi merge pentru că scriam deja de multă vreme și urma să încep lucrul la Viața studențească. Dar am luat postul și, după o vreme, din curiozitate, am și descins la Sulina. Era un noiembrie dezolant, malurile Dunării erau coapte de toamnă și chele, iar vaporul, singura cursă a zilei de la Tulcea, căra doar cîțiva localnici așteptați de familie și de curioși. Sosirea și plecarea vaporului de Tulcea era în fiecare zi principalul eveniment la orașului. Cineva scăpa de singurătate și cineva venea să se afunde mai adînc, unii chiar pentru totdeauna.
Și totuși! Cheul din Sulina avea o măreție. Clădirile din epoca de glorie pierdeau din pieile bătrîneții lor și pe ici colo arătau din cărămizile vechi. Cheul Sulinei avea misterul, măreția și farmecul lui. Prin fața sa, la cîteva minute, treceau vapoarele sub toate pavilioanele, încărcate cu minereu, cărbune, petrol, mărfuri, iar de partea cealaltă a șenalului navigabil, luminile Șantierului Naval licăreau în apele gălbui ale Dunării. Piloții români scoteau vapoarele de tonaj în larg pînă dincolo de nasul digului, își împătureau steagul, coborau de la comandă și așteptau pe o pilotină pînă apărea un alt vas pe care să-l introducă pînă la Brăila sau Galați. În ciuda pustietății de toamnă a Sulinei, a celor două mașini, una a Poștei și alta a pentru pîine, despre care se și zicea că, la un moment dat, s-ar fi tamponat pe una din cele șase străzi, orașul avea putere economică, importanță și un soi de fală. Era poartă a României dinspre Mare și o intrare spre Europa, avea pe cheu, în prima linie, Palatul Comisiei Europene a Dunării, iar undeva, mai în spate,
